Aug 27
SymeAltfel de stiri, Argumente ateiste absolut, adevar, agnostici, apologetica, atei, ateism, erori, logica, materialism, minte, teism
Dacă ateismul este adevărat, și realitatea ultimă despre noi este că suntem pur și simplu o grămadă de atomi care au diferite relații între ei, atunci se pare că atunci când spun despre mine „eu”, nu mă pot referi la nimic mai mult. De fapt nu există niciun „eu” care să nu fie identic cu grămada de atomi care poartă numele de „organismul uman”. Dar dacă „eu” sunt identic cu „trupul meu” (și nu sunt nici mai puțin nici mai mult de atât), atunci se pare că ne aflăm într-o problemă serioasă în ce privește relația dintre „eu” și „trupul meu”. Atunci când spun „eu mă înșel”, atunci se pare că pot extrapola această afirmație și asupra „grămezii de atomi” care mă alcătuiește. Pentru că între „mine” și această „grămadă de atomi” există o relație de identitate. Astfel, dacă A este identic cu B, atunci orice este adevărat despre A, este adevărat în mod necesar despre B – și viceversa.
Iar dificultatea abia acum începe. Pentru că despre „mine” pot afirma foarte multe lucruri. Pot spune de exemplu că „am liber arbitru” – și este destul de clar ce înseamnă acest „liber arbitru” la prima vedere. Însă dacă relația de identitate dintre mine și corpul meu există, atunci se pare că sunt îndreptățit să afirm că „trupul meu are liber arbitru” ori că „grămada de atomi care mă alcătuiește are liber arbitru”. Însă la ce mă refer când spun că o grămadă de atomi are liber arbitru? Vreau cumva să spun că ansamblul de atomi a scăpat dintr-o dată din lanțul cauzalității imprimat de relațiile cu ceilalți atomi și că într-un mod ciudat au început să se manifeste liber? Pentru că în mod real, starea unor atomi din momentul T este dependentă de starea atomilor din momentul T1, moment anterior lui T. Iar starea atomilor în T1 este dependentă de starea atomilor din T2, unde T2 este un moment anterior lui T1, ș.a.m.d. Însă dacă starea atomilor este dependentă constant de o stare anterioară a atomilor, atunci ce sens are să afirm că există un soi de atomi care se află în relația cutare și care au proprietatea de a avea liber arbitru? Mai departe, dacă „eu” am liber arbitru, iar atomii nu pot avea, atunci se pare că „eu” nu poate fi și nu este identic cu niciun fel de îngrămădeală de atomi, în orice relație s-ar afla aceștia. Dar mai mult, dacă eu gândesc liber, iar gândurile mele sunt determinate de starea atomilor dintr-o parte a corpului meu, și anume creierul, atunci se pare că această gândire a mea nu este tocmai liberă. Mai degrabă aș fi îndreptățit să afirm că există un fel de predestinare materială a gândurilor mele. Pentru că dacă gândul A, apare în momentul T, ca urmare a stării atomilor din momentul T, iar starea atomilor din T este dependentă de starea atomilor în momentele anterioare de momentul T, atunci se pare că gândul A este și el dependent de starea atomilor înainte de momentul T. Dar atunci eu nu mai sunt liber și nici cel puțin concluzia „nu mai sunt liber” nu este decât o propoziție care se află într-un fel de relație de dependență cu starea atomilor încă înainte de apariția omului pe pământ. Dar eu știu că este adevărat că într-o mare măsură, gândurile mele sunt libere. Iar dacă cineva m-ar contrazice și mi-ar spune că gândurile mele și ale oamenilor în general nu sunt libere, iar persoana aceasta ar fi ea însuși om, atunci însăși contestația adusă propoziției mele nu ar fi decât exprimare a acestei lipse de libertăți în gândire. Cu alte cuvinte, persoana care m-ar contrazice nu ar face acest lucru pe motiv că ar avea libertate de gândire, ci tocmai sub influența acestei predestinări ciudate a gândurilor noastre asigurată de stările atomice anterioare chiar propriei noastre existențe.
Aceste aspecte se pare că ne duc la concluzia că poziția materialistă/ateistă este o poziție penibilă din punct de vedere intelectual – mai ales că unele dintre cele mai simple (și personale) raționamente ne arată că o astfel de poziție este cel puțin irațională.
Dar respectabilii noștrii materialiști atei nu vor ține cont de acest avertisment și de pericolul intelectual al poziției lor. Ei se vor grăbi – fără să știe că acest lucru este, de asemenea, în detrimentul propriei lor poziții materialiste – să ne arate tot felul de encefalograme și studii clinice asupra creierului. Și foarte bine, sunt bineveniți să facă acest lucru. Care sunt concluziile trase, și pe ce se bazează ele? În încercarea de a ne arăta că „gândurile” sunt produse de creier, ei ne pun la dispoziție (de parcă ar fi vorba de cine știe ce descoperire ateistă și la care încă nu a avut acces niciun teist) o serie de encefalograme care arată că atunci când o persoană se gândește la anumite calcule matematice, se activează o zonă specifică din creier. Ne vor arăta că atunci când este distrus un anumit lob din creier, o anumit funcție cognitivă este și ea alterată (precum vorbirea, memoria de lungă ori scurtă durată, și altele). De aici, ei trag – nejustificat – concluzia că gândurile înseși sunt produse de creier. Însă în cazul encefalogramei, eu aș ridica o întrebare simplă: „Oare gândul persoanei a apărut în urma (în sensul de cauzare) activării zonei respective din creier ori zona respectivă s-a activat pentru că persoana a avut un anumit gând?” Pentru că dacă gândul respectiv a fost produs în urma activării electrice a unei zone specifice din creier, sau mai bine spus, în urma faptului că starea atomilor din creier a avut o anumită configurație, atunci se pare că nu s-a reușit altceva decât să ni se pună pe masă poziția conform căreia gândurile sunt strict dependente de starea atomilor dintr-un anumit moment – și în consecință, de starea atomilor din momentele anterioare momentului respectiv. Dar dacă este așa, atunci sunt îndreptățit să spun, asemenea profesorului Haldane, că „Dacă procesele mele mentale sunt pe de-a-ntregul determinate de mișcările atomilor din creierul meu, nu am niciun motiv să presupun că sunt adevărate convingerile mele…și ca atare nu am niciun motiv să presupun că creierul meu este alcătuit din atomi” (Possible Worlds, J.B.S. Haldane). Dar dincolo de acest aspect, este evident că direcția care are loc este „atunci când mă gândesc la calcule matematice mi se activează o zonă specifică din creier” și nu „pentru că mi se activează o zonă specifică din creier, vreau ori nu, eu mă gândesc la calcule matematice”.
Referitor la problema leziunilor unor părți din creier, concluziile pe care ateii le trag, sunt pur și simplu urmarea nefericită a unor greșeli de logică. În urma faptului că este afectată zona cerebrală cutare, ei trag concluzia că – în mod cert – gândurile noastre sunt cauzate de creier (de altfel, să recunoaștem, ar fi nedrept să-i numim atei dacă ar trage o altă concluzie). Pentru a afirma că efectul B este produs de un oarecare eveniment A, nu este suficient să arăți că în lipsa lui A, evenimentul B nu se mai produce. Însă ateii tocmai această eroare o comit: pentru că A (integritatea creierului) lipsește și B nu se mai produce, ei trag concluzia, greșită din punct de vedere logic, conform căreia cauza gândurilor este activitatea electrică a creierului. Însă problema este că este ilogic să tragi concluzia conform căreia, dacă în lipsa lui A nu se mai produce B, atunci A este cauza lui B. Dacă un robinet nu este deschis (lipsa lui A), evident că apa nu va curge (lipsa lui B), însă de aici nu putem trage concluzia că deschiderea robinetului este cea care cauzează curgerea apei. În mod evident, curgerea apei este cauzată de presiunea apei de pe conductă – robinetul deschis fiind pur și simplu un element permisiv. Dacă se topește zăpada și oamenii încep să lase acasă hainele cele groase, nu putem trage concluzia că prezența zăpezii a fost cauza pentru îmbrăcămintea groasă purtată de oameni. Dar unii oameni se pare că îndrăznesc să tragă astfel de concluzii care nu urmează logic din premise – iar ateii, căci despre ei este vorba, trag aceste concluzii nu pentru că ar avea vreun atașament excesiv pentru procedeele ilogice, ci pentru simplul motiv că sunt atei și nu pot accepta o altă explicație (și să rămână atei în același timp). Și pentru a face mai multă lumină vizavi de acest subiect al cauzalității, trebuie să specific că poziția corectă ar fi următoarea: „Dacă A și numai A este cauza lui B, atunci dacă A lipsește, B nu se mai produce.” O astfel de poziție este justificată rațional, însă așa cum vedeți, trebuie să plecăm în mod necesar de la premisa că A este cauza lui B. Această poziție corectă însă nu se aseamănă din punct de vedere logic cu cea de mai sus, care este greșită: „Dacă în absența lui A nu se mai produce B, atunci A este cauza lui B”. În concluzie, cele două feluri de argumente avansate de atei nu au niciun fel de suport rațional, și mai mult de atât – se încearcă un apel la un raționament care are o construcție ilogică (iar niște oameni care se pretind raționali, nu ar trebui să se simtă bine în legătură cu asta).
Desigur, argumentația de mai sus este una dintre cele mai accesibile – și cu tot respectul, ar trebui să poată fi înțeleasă de oamenii raționali.
Aug 23
SymeArgumente ateiste, Argumente generale, Moralitate absolut, adevar, Africa, apologetica, atei, ateism, Dumnezeu, flamanzi, foamete, mila, saraci
„De ce îndură Dumnezeu foametea, de ce îndură Dumnezeu ca milioane de copii să moară deshidratați și malnutriți? Dacă poate opri toate astea, dar nu vrea, atunci este rău voitor. Dacă dorește să le oprească, dar nu poate, atunci nu este omnipotent.” Dar, dacă Dumnezeul creștin există, atunci El este binevoitor și omnipotent. Dar nu numai atât. Pentru că dacă acest Dumnezeu există, atunci se pare că una dintre cele mai potrivite întrebări este „Cum justificăm faptul că omenirea întreagă le refuză acestor oameni rezolvarea problemei foametei, apei potabile și a serviciilor medicale?” Și pe bună dreptate, omenirea – mai ales că un procent minoritar din populație deține majoritatea resurselor existente – poate rezolva această problemă. De fapt, chiar și cei mai săraci dintre noi, care abia ne permitem un laptop și un grătar tot la a doua lună, trăim o viață de lux când ne gândim la felul de viață pe care-l duc cei pe care – pretindem – că-i compătimim.
Și înainte să ne gândim la raționamentul de mai sus, am putea foarte bine să ne gândim ce îi pretindem de fapt lui Dumnezeu. Oare invocându-l să rezolve problema foametei, vrem cumva să-l invocăm să transforme comportamentul nostru egoist într-un comportament lipsit de efecte negative? Pentru că scena care se întrevede este cea a unui muribund deshidratat la care privim cu toții, iar între timp ce-l privim cum moare, ne angajăm cu toții într-un joc – într-un joc cu pistoale cu apă. Iar după încheierea unei partide – ne umplem rezervoarele pistoalelor cu apa rece și bună de la robinet – numai pentru a trece peste câteva minute la alta, ne dăm seama că muribundul s-a dus pe lumea cealaltă. Și dintr-o dată începem să ne adunăm în jurul mortului și să declarăm „Dumnezeu ori nu a vrut și n-a putut să-l ajute, ori a vrut dar n-a putut, ori nici una nici alta.”. Apoi, continuăm jocul risipind apa potabilă a cărei lipsă a dus la moartea așa-pretinsului compătimit. Așadar, ce vrem de la acest Dumnezeu? Este într-adevăr vorba de faptul că suntem oameni miloși și buni, și am vrea să-i salvăm pe acești oropsiți de soartă de la chinuri? Dacă este așa, atunci de ce nu le oferim, știind că sunt pe patul morții, cel puțin apa din bidonașele de la poistoalele noastre cu apă? Sau am vrea foarte mult să ne continuăm jocul egoist și să nu dăm un ban pe copilul deshidratat și malnutrit? Dacă noi înșine îi lăsăm – cu bună știință – să moară, între timp ce noi suntem angajați în dansul nostru nebun și risipitor, atunci care este sensul protestului nostru față de Dumnezeu? Ce sens are să-ți spun ție că ești nemilos și că n-ar trebui să fii așa dacă poți fi altfel, iar între timp eu însumi să-mi exercit egoismul mai mult ca oricând? Pe ce sunt întemeiate criticile mele morale?
Acestea sunt câteva întrebări adresate umanității – și mie mai mult decât tuturor celorlalți. Sensul libertății pe care Dumnezeu ne-a oferit-o este dureros uneori. Dacă alegem să lăsăm să moară un om pe care-l putem salva și se zbate să trăiască, alegerea noastră va fi o alegere eficientă de cele mai multe ori. Nu se vor arăta nici fulgere din cer și nici trăsnetele nu ne vor lovi. Dacă alegi să-i dai în cap vecinului cu un topor, nici toporul nu se va transforma într-un topor de burete și nici capul vecinului nu va deveni de o rezistență fenomenală: dacă-i dai în cap, sângele va curge. Și pe bună dreptate, același text prezentat la început poate fi invocat oricând și oriunde – poți să-l invoci chiar și în momentul imediat următor unei crime. Fie Dumnezeu a putut opri crima și nu a vrut, fie a vrut s-o oprească și n-a putut. Și așa este. Dar se pare că omenirea se gândește la prețul libertății, iar când vede câtă răutate sălășluiește în ea, ar prefera poate ca însuși Dumnezeu să intervină și să suspende efectele acelor alegeri egoiste, mârșave și dureroase. Așa că de ce nu vine Dumnezeu să suspende comportamentul nostru egoist, de ce nu vine să-i hrănească El însuși pe flămânzi? De ce nu vine să facă toate acestea, iar noi să nu părem atât de răi?
O lume liberă nu are sens, dacă alegerile nu au o finalitate anume: nu are sens nici dacă sunt suspendate alegerile rele, nici dacă sunt suspendate alegerile bune. Și la urma urmei, oamenii oricum mor – iar Dumnezeu știe asta mai bine decât toți. El știe că săracul și flămândul Lazăr este așteptat la masa cu bunătăți. Întrebarea nu este nici despre Lazăr, nici despre Dumnezeu care ne-a dat libertatea. Întrebarea este despre noi. Argumentul de mai sus ni se aplică nouă: ori putem și nu vrem ori vrem și nu putem. Putem, dar nu vrem. Și am vrea cumva să ne ascundem vina, am vrea cumva să ne ascundem poceala, și atunci întrebăm: „Unde a fost Dumnezeu?” Dar „tu” unde ai fost și de ce pui întrebarea?
Aug 18
SymeArgumente ateiste, Dezbateri adevar, argument, atei, ateism, ateisti, compozitie ilogica, eroare logica, erori, irational
Acesta este un răspuns la articolul Din nou despre Kalam-itate. Datorită faptului că un răspuns oferit într-un singur articol ar fi foarte lung, am preferat să ofer un răspuns în mai multe părți, fiecare dintre ele abordând unul din subiectele supuse discuției. Într-un articol anterior am arătat de ce criteriile de validitate și falsificare ale unui silogism (propuse de autorul respectiv) sunt irealiste și iraționale. În articolul de față vom analiza problema compoziției ilogice pusă de unii atei pe seama susținătorilor argumentului Kalam. Bine-nțeles, eu nu susțin că niciun susținător al argumentului Kalam nu a comis vreodată respectiva eroare. Ceea ce este de demonstrat însă este că un susținător al argumentului Kalam, pentru a susține acest argument, nu este nevoit să cadă în această eroare.
Eroarea respectivă ar fi comisă dacă cineva ar susține că un sistem particular are proprietatea componentelor sale pentru că orice sistem are proprietatea componentelor sale. Sau, în particular, când s-ar infera nejustificat o proprietate a întregului pornind de la proprietatea componentelor sale. Însă în cazul de față, al argumentului Kalam, nu este nevoie să se facă apel la această poziție în niciun fel. Pentru că în mod evident, există sisteme care reflectă proprietățile componentelor și există altele care nu reflectă aceste proprietăți. Întrebarea care se ridică este dacă sistemul „univers” prezintă proprietatea de a fi cauzat, proprietate pe care o au componentele sale. Însă înainte de a oferi un răspuns acestei întrebări, trebuie să se ia în considerare următoarele: 1) a afirma că sistemul x prezintă proprietatea y, unde proprietatea y este prezentată și de componentele sistemului x, nu este echivalent cu a susține că orice sistem reflectă proprietățile componentelor sale, 2) concluzia conform căreia sistemul x reflectă proprietatea y, unde proprietatea y este reflectată și de componentele sistemului x, poate fi trasă fie a) prin detectarea unei necesități logice implicate de proprietățile componentelor sistemului, fie b) prin observarea empirică și din exterior a sistemului. În cazul în care sistemul x este reprezentat de univers, observarea empirică și din exterior a acestuia este exclusă. Astfel, ceea ce ne rămâne de făcut este să aplicăm un procedeu logic pentru a verifica dacă proprietatea de a fi cauzat se aplică universului pornind de la faptul că această proprietate este reflectată de componentele universului.
Fie sistemul U, unde U este sistemul „univers” și fie Y proprietatea componentelor sistemului U, unde Y este proprietatea de a fi cauzate. Fie C mulțimea componentelor sistemului U, unde u1, u2 și u3 și sunt elementele mulțimii C (și componentele sistemului U). Proprietatea Y se aplică elementelor u1, u2 și u3, astfel u1, u2 și u3 sunt cauzate. În orice relație de cauzalitate s-ar afla elementele u1, u2 și u3, cel puțin unul dintre elemente nu poate fi cauzat de celelalte: primul element cauzat al mulțimii nu poate fi cauzat de elementele care încă nu au fost cauzate și prin urmare nu existau. Astfel, în mod necesar și logic, cel puțin unul din elementele u1, u2 și u3 are o cauză exterioară mulțimii C și din afara sistemului U. Fie u1 elementul cauzat de o cauză exterioară mulțimii C. Pentru că U este alcătuit numai din u1, u2 și u3 – pornind de la ceea ce cunoaștem despre u1, u2 și u3 se poate trage concluzia că în mod necesar și logic U are un început și este cauzat de o cauză din afara lui U. Se poate observa că în acest caz nu este vorba de o extrapolare nejustificată a proprietății: concluzia „U are un început și este cauzat” urmează logic și necesar din ceea ce cunoaștem despre elementele lui U. Astfel, dacă avem de-a face cu un întreg ale cărui componente sunt cauzate, în mod necesar și logic trebuie să tragem concluzia că sistemul are un început și este cauzat. Desigur, din moment ce concluzia urmează unor premise specifice, nu se poate oferi orice analogie acestui argument. Dacă, de exemplu, cineva ar sugera că proprietatea Y este „sfericitatea”, atunci în mod evident că nu ar urma logic nicio concluzie de felul „sistemul U este sferic”: pentru că proprietatea componentelor nu implică logic, precum în exemplul de mai sus, că întregul are o asemenea proprietate. Și se pot oferi o sumedenie de exemple în care întregul nu reflectă proprietatea cutare a componentelor sale. Însă din moment ce există atât sisteme care reflectă anumite proprietăți ale componentelor, cât și sisteme care nu reflectă aceste proprietăți, un exemplu de sistem care nu reflectă proprietatea (sau mai exact, una dintre proprietățile) componentelor nu poate avea rolul de a arăta tocmai faptul că sistemul U de mai sus nu este un sistem care reflectă proprietatea Y a compontentelor sale ori că nu există sisteme care reflectă unele proprietăți ale componentelor (citește mai mult). Dacă există un sistem care nu reflectă proprietatea X a componentelor sale, acest lucru nu implică faptul că același sistem (ori altele) nu reflectă proprietatea Y a componentelor sale. De exemplu (și aici folosesc exemplul autorului căruia îi răspund), un colier nu reflectă proprietatea X a mărgelelor care îl alcătuiesc, unde X este proprietatea mărgelelor de a fi legate una de alta. Însă același colier reflectă proprietatea Y a mărgelelor, unde Y este proprietatea mărgelelor de a fi cauzate. Chiar dacă nu am ști nimic altceva despre colier în afara faptului că are mărgele și că aceste mărgele au două proprietăți, X și Y, am putea totuși trage concluzia logică și necesară pornind de la proprietatea Y, unde Y este proprietatea mărgelelor de a fi cauzate, că acest colier este cauzat (are deci proprietatea Y). Însă în mod evident nu am putea trage concluzia că acest colier are proprietatea X, unde X se referă la proprietatea mărgelelor de a fi legate una de alta.
Simpla afirmare a faptului că un sistem particular reflectă o proprietate a componentelor sale nu se constituie într-o compoziție ilogică. Putem afirma fără nicio grijă că un sistem ale cărui componente sunt cauzate, este el însuși un sistem cauzat. Putem afirma fără grijă că un sistem ale cărui componente au proprietatea de a fi alcătuite din atomi, este el însuși alcătuit din atomi. Și se pot da multe astfel de exemple, dintre care unele mai complicate, altele mai puțin complicate. Despre eroarea respectivă de compoziție ilogică vine vorba abia atunci când presupui aprioric că un sistem reflectă proprietatea compontentelor și apoi extrapolezi nejustificat proprietatea asupra sistemului. Eroarea se comite în acest caz chiar dacă accidental, cel care o comite a surprins o proprietate care se aplică sistemului respectiv. Eroare constă în a presupune în mod nejusticat că orice sistem (ori un sistem particular) reflectă proprietățile compontentelor sale.
În concluzie, autorul respectiv nu a răspuns câtuși de puțin argumentului prezentat în articolul meu inițial. Pur și simplu a tras în mod nejustificat și irațional concluzia că dacă un sistem A nu reflectă una dintre proprietățile compontentelor sale, atunci nici un sistem B nu reflecta altă proprietate a componentelor sale. Însă nu există niciun fel de abordare a validității premiselor ori a validității construcției argumentului. Cu alte cuvinte nu există niciun fel de contraargument real oferit argumentului pe care l-am adus inițial. Pentru a susține argumentul conform căruia la mijloc este vorba de o compoziție ilogică, nu este suficient să se arate că există sisteme care nu reflectă o anumită proprietate a componentelor lor. Suntem cu toții de acord că există sisteme de acest fel. Însă întrebarea este una specifică și se referă la un sistem ale cărui compontente au proprietatea de a fi cauzate. Reflectă un sistem ale cărui compontente au proprietatea de a fi cauzate proprietatea compontentelor sale? Pornind de la faptul că există unele sisteme care nu reflectă unele din proprietățile compontentelor lor, nu se poate ajunge la concluzia că universul nu reflectă proprietatea compontentelor sale (proprietatea de a fi cauzat). Aceasta este eroarea comisă de autorul articolului căruia îi răspund:
-
prezintă două exemple de sisteme ale căror proprietate nu se regăsește printre proprietățile întregului sistem cu scopul de a demonstra că, în mod similar, proprietatea unui sistem de a fi cauzat nu poate fi inferată pornind de la proprietatea fiecărei componente (cauzate) a sistemului
-
unul dintre exemple aduce în discuție proprietatea portocalelor de a fi rotunde din care nu se poate infera că o grămadă de portocale este la rândul ei rotundă, iar celălalt aduce în discuție un colier ale cărui mărgele au proprietatea de a fi legate între ele fără ca însuși colierul să prezinte o astfel de proprietate
-
cele două exemple sunt două exemple valide, care arată că în mod evident există sisteme care nu reflectă proprietatea compontentelor lor, însă aceste exemple nu pot fi folosite în mod rațional pentru a arăta că un alt sistem nu reflectă una din proprietățile compontentelor sale – de fapt cele două exemple nu pot demonstra nici cel puțin că sistemele folosite în exemple nu reflectă alte proprietăți ale componentelor lor
-
cele două exemple nu au nicio forță argumentativă când vine vorba de a arăta că un alt sistem nu prezintă una dintre proprietățile componentelor sale, nici faptul că se invocă existența compoziției ilogice nu are vreo forță argumentativă din moment ce această eroare nu este valabilă în cazul sistemului de față (vezi mai sus exemplul sistemului U)
-
pentru a se susține existența compoziției ilogice în cazul de față trebuie să se demonstreze existența comiterii ei: prezentarea unor exemple de erori și a definiției erorii nu conduce logic la faptul că această eroare a fost comisă în cazul particular al argumentului Kalam
-
în cazul de față însă, așa cum este demonstrat mai sus, nu comitem o eroare dacă ajungem să concluzionăm că un sistem ale cărui componente prezintă proprietatea de a fi cauzate prezintă și el la rândul lui proprietatea de a fi cauzat
-
discuția poate fi extinsă destul de mult cu privire la argumentul Kalam, însă în acest context, ceea ce a fost de demonstrat a fost faptul că eroarea respectivă nu este comisă în susținerea argumentului Kalam și că autorul care a lansat acuzația respectivă nu a adus niciun argument rațional vizavi de cele susținute de dumnealui
Mai citește și:
RE: Kalam-itatea se cheamă rex 2
Coșul cu vipere V: din nou despre Kalam-itate
Câte ceva despre cauzalitate
Aug 16
SymeArgumente ateiste, Cosul cu vipere absolut, adevar, adevarat, agnostici, apologetica, argumente, atei, ateism, erori, fals
Nu de multă vreme, am dat de un argument demn de coșul cu vipere. De data asta este vorba de un răspuns pe care l-am primit de la un medic neurolog. Pentru cei care încă nu știu ce înseamnă „Coșul cu vipere”, vă rog să accesați primul articol din serie. Înainte de a trece mai departe aș vrea să aduc în discuție faptul că sunt conștient că atacarea unui argument nu este totuna cu atacarea unei persoane. Astfel, acest articol nu este împotriva unei persoane, nu este nici destinat ironizării acesteia.
Acum, să revenim la materialul pe care ni l-a pus la dispoziție domnul doctor:
„…trebuie în primul rând să discutăm despre structura unui silogism. Cei doi piloni pe care se sprijină, premisele sale, trebuie să fie certitudini.
Așadar, pentru a dovedi că silogismul nu este corect, nu e necesar să se demonstreze că premisele (1) și (2) sunt neapărat greșite, ci doar că nu sunt neapărat corecte (există și alte posibilități).” (1)
În primul rând să ne referim la pretenția că premisele unui silogism trebuie să fie certitudini. Dacă acest lucru este adevărat, atunci se pare că nu suntem justificați în a construi niciun silogism ale cărui premise să nu fie adevărate în mod cert. Absurditatea unui astfel de criteriu al certitudinii poate fi evidențiată arătând implicațiile pe care le are. Dacă luăm de bună sugestia domnului doctor atunci nu suntem îndreptățiți să construim silogisme pe baza descoperirilor științifice la care el însuși se pare că ține atât de mult. De exemplu, silogismul „1) Toate organismele vii, cu excepția celor obținute în urma ingineriei genetice, au ajuns la starea de complexitate actuală în urma evoluției. 2) Omul este un organism viu. 3) În concluzie, omul a ajuns la starea de complexitate actuală în urma evoluției.” este un silogism ale cărui criteriu de certitudine nu este îndeplinit. Premisa 1) nu este adevărată în mod cert, ea este foarte probabil adevărată ținând cont de dovezile de care dispunem, dar nu putem afirma în mod cert că ea este adevărată. Iar dacă ne referim la criteriul avansat în citatul de mai sus pentru a dovedi că silogismul nu este corect, se pare că singurul lucru pe care-l avem de făcut este să arătăm că prima premisă nu este neapărat corectă folosindu-ne de exemplu de „existența altor posibilități”. Așa că, referitor la prima premisă, este posibil ca nu toate organismele de pe pământ să fi ajuns la starea de complexitate actuală în urma evoluției. Este posibil ca la un moment bine definit din timp, o specie superioară și extraterestră să fi prelucrat în așa măsură genomul mai multor specii încât caracteristicile acestora să fi fost urmarea prelucrării genetice respective și nu a evoluției naturale. Sau este posibil ca o ființă supranaturală să fi acționat în așa fel. Ori este posibil ca unele dintre speciile actuale să fi fost aduse din spațiul extraterestru. Acestea sunt numai câteva din posibilitățile alternative premisei 1). Astfel, aplicând criteriul citat mai sus, se pare că trebuie să concluzionăm că silogismul de mai sus nu este corect: una dintre premise nu este de certitudine și pentru a arăta că silogismul nu este corect am arătat că premisa respectivă nu este neapărat corectă (există și alte posibilități).
Aceleași criterii am putea să le aplicăm aproape oricărei descoperiri științifice. Dar mai mult, se pare că pentru a invalida un silogism tot ce avem de făcut – conform criteriilor autorului respectiv – este să arătăm că premisele acestuia nu sunt neapărat adevărate și putem face acest lucru indicând pur și simplu spre alte posibilități. De exemplu, dacă cineva avansează silogismul „1) Mamiferele nasc pui vii. 2) Vaca este un mamifer. 3) În concluzie vaca naște pui vii.”, noi aplicând criteriul de mai sus, nu trebuie să arătăm că premisa/premisele 1) sau/și 2) este falsă pentru a arăta că acest silogism nu este corect: ajunge pur și simplu să arătăm că o premisă ori amândouă nu sunt neapărat adevărate. Și cu siguranță nu este necesar ca mamiferele să nască pui vii, de fapt nu este necesar nici să existe lumea exterioară. Așa că, aplicând criteriul, silogismul este invalidat pur și simplu pe baza faptului că astfel de premise nu sunt adevărate în mod necesar. Este posibil ca noi să trăim într-o lume în care creierele noastre sunt ținute în laboratoare de cine știe ce ființe extraterestre și toată realitatea înconjurătoare este pur și simplu o aparență dictată de stimularea electrică dictată de aceste ființe: iar mamiferele și vacile să nu existe ori să nu fi existat niciodată.
Bine-nțeles că am putea continua cu exemplele implicate de criteriul de mai sus, însă consider că cele de mai sus sunt suficiente pentru a arăta absurditatea celor susținute de autorul cu pricina. Citind și alte scrieri ale autorului, am observat că niciodată nu impune respectivul standard silogimelor construite de el însuși. Însă în articolul în care a lansat criteriul de mai sus, lansează acuzația conform căreia greșeala fundamentală a altcuiva este tocmai greșeala de a nu se supune criteriului discutat mai sus. Însă de ce s-ar supune cineva unui criteriu absurd, irațional și care este de fapt împotriva aproape oricărui silogism pe care l-am putea construi plecând de la descoperirile științifice actuale ori trecute?
Așa că în acest context, vreau să propun o alternativă criteriului irațional dezbătut mai sus. Aceasta nu constă în acceptarea unei premise într-un silogism numai și numai dacă este certă, ci în a accepta o premisă dacă și numai dacă este mai probabil adevărată decât contradictoria ei. Nu constă nici în respingerea unei premise pornind de la faptul că este posibil să existe alternative la aceasta: dat fiind faptul că pentru aproape fiecare premisă există alternative posibile, ar trebui ca aproape orice premisă să fie respinsă. Premisa este acceptată pur și simplu pe baza faptului că este mai probabil adevărată decât contradictoria ei. De fapt, acesta este modul practic prin care ne trăim viața și prin care facem știință: avem foarte puține certitudini, însă avem extrem de multe premise mai probabil adevărate decât contradictoriile lor. Nu am certitudinea că atunci când pășesc pe zebră mașina care se presupune că ar trebui să oprească are frâna funcțională. Nu avem certitudini în raport cu acele concluzii oferite de știința modernă: oricând există posibilitatea unei alternative și oricând o concluzie nu este neapărat adevărată fără ca acest fapt să impună respingerea concluziei ori a premiselor.
Și aș vrea să închei cu o atenționare. Eu nu susțin și nu am susținut vreodată că o premisă este adevărată în virtutea faptului că este vorba de o posibilitate. În mod evident din 1) este posibil ca pisica să-mi mănânce prânzul, și 2) prânzul meu nu mai este pe masă, nu pot ajunge logic la concluzia că 3) pisica mea a mâncat prânzul. O posibilitate nu ajunge pentru a susține pur și simplu o actualitate. Însă dacă sunt plecat pentru 10 minute din casă, iar prânzul meu a rămas pe masă și la întoarcere farfuria goală, atunci sunt cu totul îndreptățit să trag concluzia că pisica din casă l-a mâncat. Chiar dacă este posibil ca cineva care avea o cheie potrivită să fi intrat în timp ce eu eram plecat și să-l mănânce, chiar dacă este posibil ca vreun experiment științific sofisticat să fi avut drept obiect conținutul farfuriei mele fără ca eu să știu acest lucru și chiar dacă este posibil ca în fața mea să se afle o hologramă care reprezintă o farfurie goală, voi trage concluzia că pisica mea a fost cea care mi-a mâncat mâncarea. Pentru că dacă de fiecare dată când tragem o concluzie ne-am gândi la alternative posibile, și cum aproape totdeauna există o sumedenie, atunci se pare că niciodată nu am putea construi un silogism corect (conform criteriului de mai sus). Așadar, dacă este vorba de premisele unui silogism, pentru a arăta că silogismul cu pricina nu este corect nu ajunge să areți faptul că premisele nu sunt neapărat corecte ori că există și alte alternative. Este nevoie să spui ceva despre premise: ori să arăți că sunt greșite ori că sunt improbabile și prin urmare nu ai motive să le dai crezare. Însă a afirma pur și simplu că un silogism nu este corect plecând de la faptul că premisele acestuia nu sunt certe ori de la existența unor alternative posibile, este o absurditate. În felul acesta poți invalida mai mult de 99% din silogismele care pot exista. Un alt aspect este acela că plecând de la premise probabil adevărate, concluzia obținută este și ea probabil adevărată. Plecând de la premise certe, vei ajunge la o concluzie adevărată. Plecând de la premise false, vei ajunge fie la o concluzie adevărată, fie la una probabil adevărată, fie la una falsă. Așadar, o concluzie nu poate fi atacată pur și simplu prin atacarea premiselor de la care pleacă. Motivul pentru a accepta ca adevărată o astfel de concluzie poate fi însă atacat prin atacarea premiselor.
Astfel subiectul este mai complex decât criteriul avansat de domnul doctor. Iar inventarea unor criterii proprii pentru a le impune silogismelor altora – fără ca noi să mișcăm un singur deget pentru a respecta criteriile respective – îmi aduce aminte de cuvintele lui Hristos adresate fariseilor care puneau sarcini pe spatele prostimii fără ca ei înșiși să încerce respectarea lor.
(1) http://lazypawn.com/wordpress/din-nou-despre-kalam-itate/
Aug 14
SymeArgumente ateiste, Evolutia - teorie falsa? absolut, adevar, agnostici, apologetica, ateism, creatie, dogma, dogmatism, evolutie
Atunci când se raportează la știință, și în particular la acea latură a științei care studiază apariția speciilor, ateul și credinciosul ar putea pe bună dreptate să găsească un anumit teren comun. Aici ar trebui (totuși) să ne amintim că există cel puțin două feluri de credincioși: unii pentru care credința ori religia proprie acoperă exhaustiv fiecare domeniu al cunoștiinței umane referitoare la origini și cel puțin pretind că au ajuns la cunoașterea unui răspuns în acest domeniu, și alții pentru care credința se referă la anumite articole specifice din domeniul cunoașterii, pe când celelalte rămân supuse investigației (istorice, științifice, filosofice, etc.). Un alt mod în care ne-am putea referi la aceștia este arătând că cei dintâi vor expedia orice fel de posibilitate ori dovadă adusă de știință și care nu se supune dogmei – ei nu au îndoieli și nu mai au nici întrebări – în timp ce ceilalți sunt gata să accepte dovezile și să fie îndrumați acolo unde ele conduc.
Într-un mod nefericit, se pare că ateii se aseamănă mai degrabă cu cei dintâi. La fel cum pentru cei dintâi nu există altă posibilitate decât ceea care este în prealabil susținută de dogmă, la fel în cazul ateilor nu există niciun fel de altă posibilitate decât evoluția biologică. Unii dintre ei sunt gata să accepte că ar crede în evoluție chiar dacă nu ar exista niciun fel de dovadă care să o susțină (vezi Richard Dawkins, în Ceasornicarul Orb). Însă dacă crezul x ar fi susținut atât în prezența cât și în absența elementului y, atunci, în ultimă instanță, crezul x nu ar fi împărtășit datorită elementului y (unde x este „crezul în evoluție” și y este „prezența dovezilor pentru evoluție”). Singura diferență (din prisma subiectului pe care-l abordăm) între credincioșii din prima categorie și unii atei este aceea că unii atei, în prezența unor dovezi, cred ceea ce ar crede chiar dacă nu ar avea respectivele dovezi, pe când credincioșii cu pricina, în absența dovezilor, cred ceea ce ar crede atât în absența cât și în prezența dovezilor. Elementul comun cel mai important este că atât ateii despre care vorbim, cât și credincioșii specificați mai sus, dețin anumite articole de credință care în ultimă instanță nu se rezumă la dovezi (și aici nu vreau să spun că absolut orice crez ar trebui să aibă ori poate avea un suport de felul dovezilor, ci mă refer pur și simplu la anumite crezuri care nu sunt justificate în lipsa dovezilor). Dacă vreți, acesta este modul dogmatic de a crede lucrurile: a crede atât în absența dovezilor, cât și în prezența lor (cu specificația că prezența dovezilor nu este necesară pentru crez). Și desigur, ateii despre care vorbim sunt de înțeles: evoluția este singura jucărie pe care o au. Dacă se renunță la ea, nu mai rămâne altceva decât un anumit fel de proiectare ori posibilități și mai fantastice precum apariția vietăților în mod spontan și necauzat. Unul dintre lucrurile curioase este acela că acești atei se arată a fi împotriva relatării din Facerea (Geneza) pe motiv că nu este suportată de știința modernă, pe când ei înșiși recunosc că ar avansa evoluția chiar dacă nu ar fi susținută de dovezile științei moderne. În replică, creștinii din prima categorie resping poziția evoluționistă chiar dacă este suportată de știința modernă. Acest fel de dezbatere, între două categorii dogmatice, este mai degrabă o luptă a dogmelor, dar nu este și nici nu poate fi – dacă lucrurile vor continua să rămână la fel – o dezbatere intelectuală.
Nu am spus până acum mai nimic despre credincioșii din a doua categorie. Aceștia – cel puțin așa susțin ei – pledează pentru o împăcare între știința originilor (evoluția biologică) și relatarea din prima carte a Bibliei. Bine-nțeles că această împăcare presupune în mod necesar un dezacord în ce privește așa-numita interpretare literală a Facerii (Genezei). Pe de altă parte, pentru că este vorba de o împăcare între știință și viziunea creștină asupra lumii, ateii nu pot ataca această împăcare pe considerente științifice (ar fi absurd să se opună evoluției în acest context), așa că disputa se poartă pe considerente biblice: ateii de care vorbesc, se află în postura de a susține că interpretarea literală este singura interpretare validă (și sunt gata să se folosească de argumentele literaliștilor în acest punct) și că varianta compatibiliștilor este o încercare forțată de a împăca creștinismul cu știința modernă. Nu este de folos să investigăm acum motivația ateilor cu pricina în ce privește adoptarea interpretării literale: dacă adoptă această poziție pentru a putea îmbarca întreg creștinismul pe un singur vapor pe care apoi să-l dinamiteze sau pentru că pur și simplu au o anumită convingere intelectuală în ce privește interpretarea în discuție, eu unul nu știu. Dar nu acest lucru este important. Întrebarea la care se pare că trebuie să răspundă creștinii care avansează miraculoasa împăcare este dacă există ori nu există fundamente biblice pentru poziția lor. Pentru că dacă încercarea lor este în mod vădit una forțată și în care scopul este pur și simplu adaptarea textului la știința modernă, atunci s-ar putea să nu fie vorba de o împăcare reală, ci mai degrabă despre o căsătorie forțată. Dacă în schimb este vorba de o interpretare neliterală dictată sau cel puțin permisă de text, atunci împăcarea este de la sine posibilă.
Acesta este subiectul pe care aș dori să-l abordăm în următoarele câteva articole.
Aug 07
SymeArgumente ateiste, Argumente generale, Dezbateri, logica argumente, atei, ateism, cosmologie, erori, kalam, logica, univers
De câte ori cineva avansează o poziție ca fiind adevărată, nu exagerăm așteptându-ne la unele motive raționale pentru a adopta respectiva poziție. Ni se poate spune eventual că poziția este atât de evidentă și accesibilă încât nici nu se pune problema unor dovezi suplimentare, ori ni se poate spune că o astfel de poziție este necesară și că dacă este să fim sinceri din punct de vedere intelectual, atunci nu putem să o respingem nicidecum – dar putem și trebuie să o acceptăm (aici ar putea intra ca exemplu principiile logicii). În cazul propoziției teiste, unii teiști se pare că se raportează la argumentul Kalam considerându-l un argument solid și demn de luat în seamă – și așa cum este de așteptat, ateii se așează de cealaltă parte a baricadei. Și cum nu-l pot respinge pur și simplu fără niciun motiv aparent, ar fi încântați să ne arate unele motive raționale. Am găsit o astfel de încercare pe un site ateist. Așa cum mă aștepteptam, argumentele care au fost aduse împotriva argumentului Kalam nu au niciun fel de acoperire rațională (și din moment ce argumentul Kalam este valid și are premise adevărate, nici nu ar putea avea o astfel de acoperire). Totuși, nu pot nici eu să expediez o astfel de analiză într-un mod nejustificat și fără a prezenta o oarecare justificare.
Voi începe și eu cu prezentarea argumentului supus criticii:
1. Orice are un început (începe să existe) are o cauză.
2. Universul a început să existe.
3. Ca urmare, și Universul are o cauză, iar acea cauză o denumim dumnezeu. Cauza, în mod evident, trebuie să fie exterioară universului.
În articolul căruia îi răspund se aduc o serie de critici la nivel de premise, cum spunea autorul: „analiza concisă a câtorva puncte unde premisele argumentului Kalam „scârțâie”.” Răspunsul meu este adresat în primul rând analizei respective pe care o consider inadecvată din următoarele motive.
a) Citez:
În prima premisă regăsim eroarea denumită compoziția ilogică (fallacy of composition), extrem de comună în argumentația teistă în general. Această eroare constă în presupunerea că întregul ar trebui să manifeste proprietățile pe care le au componentele sale. Se pot da oricâte exemple care să ilustreze acest lucru. Dacă instrumentele dintr-o orchestră cântă în deplină armonie unul cu celălalt, nu înseamnă că orchestra este în armonie cu o altă orchestră. Dacă sodiul și clorul sunt ambele toxice pentru om, nu înseamnă nicidecum că sarea (NaCl), care este combinația lor, este toxică. Dacă atomii nu se văd cu ochiul liber, nu înseamnă că obiectele alcătuite din atomi sunt și ele invizibile. În același mod, chiar acceptând faptul că toate lucrurile care au un început în interiorul universului necesită o cauză, nu putem extrapola această observație la universul în totalitatea sa, care este de fapt întreg cadrul existențial.
Însă prima premisă a argumentului nu susține că „pentru că orice element din univers are o cauză, atunci universul în sine are o cauză”. Premisa susține pur și simplu că „orice are un început are și o cauză” (ceea ce este în mod esențial diferit de „orice are un început are și o cauză pentru că toate componentele lui „orice” au o cauză”). În plus, există situații concrete în care putem ști că proprietatea întregului manifestă o proprietate specifică a componentelor sale, fără să facem eroarea de compoziție ilogică. De exemplu, dacă avem x care are componentele m, n și t, unde componentele m, n și t au proprietatea de a avea masa mai mare decât M, putem trage concluzia că în mod necesar și logic, x va avea masa mai mare decât M. Sau dacă avem complexul x1 alcătuit din componentele m1, n1 și t1, unde componentele m1, n1, și t1 au proprietatea de a avea temperatura T, putem trage concluzia că în mod necesar și logic, x1 va avea temperatura T. Exemple de acest fel pot fi construite la nesfârșit. Însă deși critica este binevenită în acest punct, ea nu se adresează în niciun caz primei premise: în primul rând pentru că deși este eronat să se afirme că orice complex manifestă proprietatea componentelor sale, este la fel de eronat să se afirme că niciun complex nu manifestă proprietățile componentelor sale. Poziția corectă este mai complicată de atât: toate complexele manifestă unele proprietăți ale componentelor lor, niciun complex nu manifestă toate proprietățile componentelor. Este evident că universul manifestă unele proprietăți ale componentelor sale (cea mai evidentă ar fi proprietatea de a exista), iar întrebarea la care ar trebui să răspundem este dacă universul manifestă ori nu (din moment ce are un început) proprietatea de a fi fost cauzat. Și eventual am putea încerca să oferim un răspuns întrebării pe care tocmai am lansat-o. Am putea să luăm de exemplu complexul U, care are componentele u1, u2 și u3, unde u1, u2 și u3 au un început și sunt cauzate și unde u1 a apărut înaintea lui u2 și u3 și u2 a apărut înaintea lui u3. Cauza lui u3, poate fi presupusă ca fiind fie u2, fie u1, fie o altă cauză care se află în afara complexului U. Cauza lui u2, poate fi presupusă ca fiind fie u1, fie o altă cauză care se alfă în afara complexului U. Cauza lui u1 (care a început și are o cauză) poate fi presupusă ca fiind doar în afara complexului U. Pentru că U este alcătuit numai din u1, u2 și u3 – pornind de la ceea ce cunoaștem despre u1, u2 și u3 se poate trage concluzia că în mod necesar și logic U are un început și este cauzat. Și aici cred că oricine ia în considerare cosmologia modernă este de acord cu mine că universul nostru este un univers finit atât în timp cât și în spațiu și are un număr finit de elemente „u”.
Astfel, concluzia analizei „acceptând faptul că toate lucrurile care au un început în interiorul universului necesită o cauză, nu putem extrapola această observație la universul în totalitatea sa” este inadecvată tocmai pentru că putem trage concluzii rezonabile despre un complex pornind de la ceea ce știm despre componentele complexului (atunci când concluziile urmează logic și necesar). Este adevărat faptul că este eronat să presupunem că orice complex manifestă proprietatea componentelor lui, însă este de asemenea eronat să tragem concluzia că niciun complex nu manifestă proprietatea componentelor sale – iar în cazul de față este rezonabil să considerăm că universul este un complex care manifestă proprietatea componentelor sale de a avea un început și a fi cauzat. Oricum, chiar dacă am face abstracție de cele spuse până acum, este mai rezonabil să considerăm că orice începe să existe are o cauză decât că lucrurile ar putea sări pur și simplu în existență în mod necauzat.
b) Citez:
Ce se înțelege exact prin „a începe să existe”? Se poate da exemplu de măcar un lucru care a început să existe? Un om începe să existe, o casă începe să existe doar dacă prin existență implicăm forma specifică de aranjament a particulelor elementare din care sunt alcătuiți omul sau casa. Particulele în sine există dintotdeauna, unde prin întotdeauna înțeleg de la Big-Bang. Ceea ce se schimbă este doar aranjamentul lor. Evident că printr-un aranjament diferit iau naștere sisteme cu proprietăți diferite, emergente, însă „cărămizile” erau deja existente. Toți atomii din corpul meu existau și acum un mileniu, și vor exista și peste un mileniu. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, care mie mi se pare cel corect, nu putem da nici măcar un singur exemplu de lucru care „începe să existe”. Nu există niciun soi de creație, există doar rearanjarea materiei existente sub o altă formă.
Aici presupun că trebuie să fii naiv să consideri că nimic nu începe să existe. Dacă elementul A nu a început să existe niciodată, atunci se pare că proprietățile care îl definesc ca fiind A trebuie să fi existat alături de A de-alungul existenței lui A (adică dintotdeauna). Însă este absurd să susții că proprietățile lui A (unde A este un elefant) există dintotdeauna – metabolismul lui A, circulația sanguină a lui A și așa mai departe nu există dintotdeauna. Însă conform principiilor logicii, A este identic cu A și atunci tot ce este adevărat despre A este adevărat despre A. Și dacă A există dintodeauna și despre A este adevărat că are circulație sanguină, atunci pentru ca A să fie identic cu A, trebuie să fie susținută și afirmația că A avea circulație sanguină încă înainte să se formeze galaxiile și planeta Pământ. Pe de altă parte, dacă lăsăm la o parte argumente precum cel prezentat mai sus (care arată mai degrabă că un obiect distinct începe să existe în forma lui actuală decât că obiectul începe să existe atât ca formă actuală, cât și în ce privește materia care îl alcătuiește), constantele universului au început să existe, universul în sine a început să existe, timpul a început să existe – și aceste începuturi nu sunt postulate de teiști pentru a stârni opoziția ateilor, ci sunt avansate de cosmologia modernă însăși. Teoria Big Bang în sine presupune începutul universului: a timpului, spațiului și energiei (și materiei). Teoria conform căreia nu există nicio „creație” ci numai rearanjarea materiei existente sub altă formă ignoră pur și simplu atât cosmologia modernă cât și unele raționamente elementare pe care le putem avansa (presupun că începutul timpului nu este definit de atei ca fiind pur și simplu rearanjarea materiei). Astfel, și această analiză care face apel la „ce a început să existe” este nerealistă și sortită eșecului.
c) Citez:
Ca urmare a celor de mai sus, prima premisă este un non-sens practic.
Ca urmare a celor pe care autorul le-a emis mai sus, prima premisă nu poate fi un non-sens practic. Ținând cont de faptul că cele spuse mai sus de autor sunt false, concluzia lui nu poate fi adevărată ca urmare a lucrurilor false afirmate de el.
d) Citez:
Dar hai să mai facem încă o concesie și să presupunem că putem defini un moment precis al începutului de a exista sub o anumită formă. Pentru ca prima premisă să aibă sens logic, ar trebui ca realitatea să cuprindă două tipuri de obiecte: unele care încep să existe, și altele care nu încep să existe. Ulterior, noi am face o anumită observație despre obiectele din prima categorie. Dar cunoaște cineva vreun obiect care nu a început să existe sub forma lui actuală, un obiect din a doua categorie de mai sus? Nu există niciunul, nici nu putem concepe așa ceva în lumea reală. Teiștii recurg la o pledoarie specială, inventând un asemenea lucru, practic o categorie aparte alcătuită dintr-un singur element, dumnezeu. Argumentul Kalam ar putea fi rescris în felul următor: 1.Totul cu excepția lui dumnezeu are nevoie de o cauză. 2. Universul nu este dumnezeu. 3. Ca urmare universul are nevoie de o cauză. Exprimat în acest fel devine evidentă circularitatea argumentației, deoarece concluzia nu face decât să reafirme ipoteza.
Pentru ca acel obiect care nu începe să existe să fie pur și simplu inventat, ar trebui să nu avem motive raționale să considerăm că un asemenea obiect există sau poate exista. Până nu demult, majoritatea oamenilor de știință considerau universul ca fiind un „obiect” care nu a început să existe. Ba mai mult de atât, celor mai mulți le-a fost greu să se despartă de această teorie la care se pare că țineau mai mult sentimental decât științific. Pentru a evita o lume care are un început, au avansat o serie de teorii care postulau o lume fără de început – precum „The Steady State Model”, „Oscillating Models”, „Vacuum Fluctuation Models”, „Chaotic Inflationary Model” și altele. Toate aceste modele, încercau să evite un început absolut și să postuleze de fapt existența unor „obiecte” care nu au început. Dar mai mult de atât, nu se pune problema existenței unor obiecte care au un început și a altora care nu au un început în sensul că există de un timp infinit – s-ar putea pune această problemă numai în cazul în care am vrea să luăm în considerare într-un mod critic modelele de mai sus. În cazul de față însă, al argumentului Kalam – se pune problema că însuși timpul are un început și că „obiectul” fără început care a creat timpul nu este un obiect care există de un timp infinit, ci un obiect care este el însuși atemporal și a cauzat timpul.
Astfel nu este nevoie ca vreun teist să facă apel la pledoaria specială din moment ce nu avem motive rezonabile să ne îndoim nici de prima premisă și nici de a doua premisă.
e) Citez:
O cale simplă pentru a înțelege cât de lipsit de substanță este argumentul ar fi introducerea unui silogism similar după cum urmează: 1. Tot ceea ce are conștiință necesită o cauză (de ex. animalele; nimeni nu a văzut vreo conștiință fără cauză, exact cum nimeni nu a văzut să apară un obiect fără cauză, în viziunea teistă). 2. Dumnezeul de tip teist are o conștiință. 3. Ca urmare, dumnezeul teist are nevoie de o cauză. Dacă teistul, citind acest argument, susține din nou pledoaria specială (dumnezeu este singura conștiință care nu are nevoie de cauză), exact la fel putem și noi spune că universul este singurul lucru care începe să existe fără a avea nevoie de o cauză.
Este evident că dacă există x care nu are un început și are conștiință, x nu are nevoie de o cauză pentru simplul motiv că nu a început să existe. Și este la fel de evident că dacă x are un început, atunci are nevoie de o cauză fie că are ori nu conștiință. Motivul pentru care animalele ori alte ființe care au conștiință (aici am putea discuta ce se înțelege prin conștiință și dacă animalele au același fel de conștiință precum oamenii – însă această discuție este nenecesară pentru discuția în care ne aflăm) au nevoie de o cauză nu este pentru că ele au conștiință, ci pentru că ele au început. Dacă am avea de-a face cu un om (care are conștiință) fără început, atunci nu s-ar pune problema ca acesta să aibă o cauză din moment ce nu are un început.
Dacă ne referim la prima premisă din silogismul propus: „Tot ceea ce are conștiință necesită o cauză (de ex. animalele; nimeni nu a văzut vreo conștiință fără cauză, exact cum nimeni nu a văzut să apară un obiect fără cauză, în viziunea teistă).”, atunci vedem că aceasta conține mai multe erori. În primul rând, motivul pentru care susținătorul argumentului Kalam avansează prima premisă „Tot ce are nevoie de un început are nevoie de o cauză.” nu este acela că nimeni nu a văzut să apară vreun obiect fără cauză. Dacă s-ar avansa astfel de argumente, atunci cu siguranță nu am avea motive să credem că prima premisă este adevărată. Pentru că în primul rând numărul de obiecte care au apărut și au fost observate este infim raportat la numărul total de obiecte care au apărut și nu au fost observate – și ar fi o eroare să spunem că nu apar obiecte în mod necauzat doar pentru că nu le-am văzut noi. În plus, premisa este evident falsă – pentru că nu tot ce are conștiință are nevoie de o cauză. Așa cum spuneam mai sus „x care nu are început, dar are conștiință” nu poate avea nevoie de o cauză. Premisa ar fi fost corectă dacă ar fi fost formulată în felul următor „Tot ce are conștiință și are un început are o cauză.”, însă atunci premisa a doua ar fi fost: „Dumnezeu are conștiință și nu are început.” și nu ar mai fi fost posibilă concluzia „Dumnezeu are nevoie de o cauză.”. Astfel, silogismul propus nu este unul valid și este mai degrabă similar cu înțelegerea proastă a argumentului Kalam, care este formulată de unii atei în felul următor: 1. Tot ce există are nevoie de o cauză. 2. Dumnezeu există. 3. Dumnezeu are nevoie de o cauză. Însă premisa 1 este falsă – nu tot ce există are nevoie de o cauză, ci numai elementele care există și au un început. La fel este falsă și premisa 1 din silogismul propus mai sus: nu tot ce are conștiință are o cauză, ci numai elementele care au conștiință și au un început.
Într-un mod mai sofisticat, am putea arăta lipsa de justificare a silogismului respectiv în felul următor. Fie C mulțimea elementelor care au proprietatea c, unde c este proprietatea „conștiință”, și proprietatea m, unde m este proprietatea „început”. Fie D mulțimea elementelor care au proprietatea c, unde c este proprietatea „conștiință”, și proprietatea n, unde n este proprietatea de „a nu avea început”. În mod cert, mulțimea C nu are niciun element comun cu mulțimea D. Însă mulțimea C și mulțimea D formează împreună mulțimea T, care cuprinde toate elementele care au proprietatea c, proprietatea m și proprietatea n. Acum, dacă ne referim la premisa 1 din silogismul propus în citatul de mai sus („Tot ceea ce are conștiință necesită o cauză.”), atunci aceasta se poate aplica în raport cu mulțimea T în felul următor: „Toate elementele mulțimii T necesită o cauză.” Însă acest lucru este fals, pentru că T conține atât elemente care au proprietatea m, cât și elemente care au proprietatea n. Iar elementele care au proprietatea n și fac parte din T, chiar dacă au proprietatea c, ele nu pot avea o cauză: pentru că ele nu au un început. Astfel, silogismul poate fi aplicat numai mulțimii C, sub forma „Toate elementele mulțimii C necesită o cauză.” (elementele mulțimii C au proprietatea m, unde m este proprietatea de a avea un început). Silogismul însă nu poate fi aplicat mulțimii D – unde sunt cuprinse elementele care au proprietatea c și proprietatea n (unde n este proprietatea de a nu avea un început). Iar, Dumnezeu face parte din mulțimea D, care cuprinde toate elementele cu proprietatea n. Astfel, premisa 1 a silogismului este evident falsă: pentru că nu orice are conștiință are un început și o cauză. Mai mult de atât, această încercare reafirmă pur și simplu prima premisă a argumentului Kalam – pentru că în mod evident, orice element necesită o cauză nu în virtutea faptului că are conștiință, ci în virtutea faptului că are un început (iar prima premisă a argumentului Kalam este „Orice are un început are o cauză.”).
Astfel, nu este nevoie de niciun fel de pledoarie specială pentru a arăta că silogismul nu conduce în mod necesar la concluzie: este suficient să arătăm că prima premisă a silogismului este falsă (așa cum am arătat mai sus). De asemenea, silogismul citat mai sus nu este implicat în vreun fel de argumentul Kalam – premisa falsă a acestuia este avansată pur și simplu de autorul silogismului (și în niciun caz de argumentul Kalam).
f) Citez:
Pentru ca un silogism de tipul argumentului Kalam să fie corect, este necesar ca subiectul primei premise să fie de aceeași natură cu cel al celei de-a doua premise. Nu poți compara mere cu pere. Pentru a înțelege importanța acestui lucru, să luăm următoarea construcție: 1. Orice sticlă care cade de la etajul 10 se sparge. 2. Această minge a căzut de la etajul 10. 3. Ca urmare, mingea este, fără îndoială, spartă. Formularea este evident greșită pentru că subiectul „sticlă” este într-o clasă diferită față de subiectul „minge”. Într-un mod similar, toate acele lucruri care au un început sunt într-o clasă diferită față de cea a universului.
Silogismul oferit în acest caz drept exemplu este unul care exemplifică clar faptul că nu putem avea un raționament valid al cărui subiect nu este păstrat. Însă dacă dăm un exemplu de raționament invalid, acest lucru nu ne conduce în mod logic și necesar la concluzia că argumentul Kalam are la bază un silogism invalid. Argumentul Kalam arată în felul următor:
1. Orice are un început (începe să existe) are o cauză.
2. Universul a început să existe.
3. Ca urmare, și Universul are o cauză, iar acea cauză o denumim dumnezeu. Cauza, în mod evident, trebuie să fie exterioară universului.
Silogismul argumentului Kalam este în mod evident valid. Dacă este adevărat că orice are un început are o cauză, și Universul are un început, atunci în mod necesar și logic Universul are o cauză. Singurul mod în care argumentul poate fi atacat este la nivel de premise, dar nu la nivel de validitate a construcției. Dacă cineva ar arăta că are cel puțin o premisă invalidă, atunci într-adevăr, argumentul nu ar conduce la concluzie. Forma logică a silogismului poate fi redată în felul următor:
1. MaP 2. SaM 3. SaP – din moment ce silogismul argumentului Kalam păstrează această regulă, el este valid: 1. Orice are un început (M) are o cauză (P). 2. Universul (S) are un început (M). 3. Universul (S) are o cauză (P). Unde (M) este „termenul mediu”, (P) este „termenul major” și (S) este „termenul minor”. În cazul silogismului pe care l-ai oferit este evident că nu respectă regulile de validitate a silogismelor, însă în cazul silogismului care stă la baza argumentului Kalam, aceste reguli sunt respectate.
g) Citez:
Nici măcar faptul că toate lucrurile care încep să existe în interiorul Universului nostru au o cauză nu este adevărat. Experiențele cuantice demonstrează apariția spontană a particulelor, ce e drept cu o durată scurtă de viață. De fapt, fizicienii sunt de acord că starea de inexistență este mult mai greu de explicat, este excepția, și că firescul este existența. Vechea întrebare teistă „cum se face că există ceva” își pierde orice noimă (nu că ar fi avut vreodată). Contraargumentul kalam-ist este că, de fapt, particulele apar în quantum vacuum, care nu poate fi echivalat cu „nimic”. Poate că nu e identic cu „nimic”, dar e ubicuitar, și din câte știm la ora actuală poate foarte bine să fie etern. De ce nu ar fi acel quantum vacuum cauza necauzată, sursa universului sau universurilor? Avem cel puțin dovezi experimentale în acest sens, îl vedem capabil de așa ceva, spre deosebire de o născocire nenecesară numită dumnezeu.
În primul rând, pentru a afirma așa ceva este necesar să se arate că respectivele experiențe cuantice demonstrează apariția spontană (în sensul de necauzată) a particulelor. Este perfect rezonabil să se afirme că particulele respective nu au o cauză dacă prin asta vrem să spunem că dacă ele au o cauză, atunci noi nu o cunoaștem. Însă nu se poate afirma că ele apar din nimic și prin nimic – fie și pentru simplul motiv că apar în quantum vacuum. În plus, dacă una dintre părți aplică un dublu standard în discuția de față, atunci această parte este reprezentată de partea care se opune validității și concluziei argumentului Kalam. Mai sus (la punctul d) am văzut că se postula faptul că ceva care nu începe să existe nici nu poate fi cel puțin conceput în lumea reală, iar acum se pare că știm foarte bine că acest quantum vacuum poate să fie etern și că ar putea funcționa drept explicație pentru apariția universului. Cu alte cuvinte, când vine vorba să existe ceva fără început și care sprijină argumentul Kalam, orice este fără început este expediat pe motiv că nici nu poate fi cel puțin conceput să existe în lumea reală, iar când vine vorba să existe ceva fără început și care sprijină viziunea ateistă știm numaidecât că acest ceva poate să existe (și că eventual există). Mai mult de atât, ce dovezi experimentale există pentru a arăta că acel quantum vacuum este ori poate fi etern? Nu susțin aici că dacă nu au fost puse la dispoziție, ele nu există tocmai din acest motiv, ci mai degrabă dacă dacă ele există și sunt susținute, atunci ar trebui să fie puse la dispoziție. Modelul fluctuațiilor în vacuum, a fost lansat în 1973 de către Edward Tryon, însă nu avem niciun motiv rezonabil să considerăm un astfel de model ca fiind viabil. Odată, modelul lui Tryon este un model cu totul speculativ și apoi nu avem niciun fel de observație care să-i ofere vreo credibilitate. Chiar dacă avem dovezi că există fluctuații în quantum vacuum, nu avem niciun fel de dovadă că universul nostru este în sine o astfel de fluctuație. Deocamdată modelul standard are ca suport o sumedenie de observații și predicțiile lui au fost dovedite ca fiind în concordanță cu realitatea – astfel nu avem niciun motiv să renunțăm la un model care are suport observațional doar pentru a adera la un alt model fără suport observațional și care-l ajustează pe primul.
h) Citez:
Dacă acel presupus dumnezeu este o entitate eternă și statică, atunci nu avea cum să „decidă” la un moment dat să fabrice un univers. Decizia este în mod categoric un proces dinamic, trebuie să existe o stare sau un timp la care decizia nu e luată, și o altă stare și/sau timp la care s-a luat. Ca urmare, avem eventual un dumnezeu dinamic, care la un anumit moment a gândit ceva. Acel gând a fost cauzat de altceva ce gândise (sau pățise) anterior, care la rândul său trebuie să fi fost cauzat de un gând anterior și așa mai departe … și iată cum ajungem la obligativitatea existenței unui prim gând, a unei cauze pentru dumnezeu. Nu poți folosi un dublu standard, și anume pentru procesele mentale succesive din „scăfârlia” lui dumnezeu să nu fie nevoie de un prim moment sau o primă cauză, iar pentru univers să pretinzi că e nevoie de așa ceva. Așadar, care ar fi cauza lui dumnezeu, sau cel puțin cauza primului gând al lui dumnezeu? Și de ce să introducem această necunoscută suplimentară în ecuația explicativă a lumii?
Dacă este să plecăm de la experiența noastră în ce privește gândirea – și din text nu avem nicio îndoială că autorul acestuia de la aceasta pleacă – atunci critica adusă în acest punct este fără niciun fundament. În primul rând, nu toate gândurile noastre sunt cauzate de alte gânduri și nu toate gândurile noastre cauzează în mod necesar alte gânduri. Mai degrabă faptul de a cauza alte gânduri este unul voluntar decât o relație de cauză și efect. Faptul că decid dintr-o dată să-mi duc mâna la ochiul drept (fără ca acesta să-mi dea semnale că ar avea nevoie de scărpinare ori altceva) – și mi-o duc – nu este cauzat de un gând anterior și nici nu cauzează un alt gând care să se afle într-o relație cu primul. Pot dintr-o dată să mă gândesc la leagănul din copilărie prins de părul din ogradă fără ca acest lucru să aibă de-a face nici cu faptul că în urmă cu un minut am decis să-mi pun mâna la ochi și nici cu faptul că scriu un articol despre argumentul Kalam. Toate aceste exemple, și toate celelalte pe care le-am putea oferi în care gândurile sunt cauzate într-un fel unul de altul, arată că cel puțin modul de cauzare avansat în textul de mai sus este unul inexistent. Pot să mă gândesc chiar la lucruri pe care nu le-am pățit anterior: pot să mă gândesc de exemplu că mă aflu în cauciucul de la roata unei mașini uriașe (lucru pe care nu l-am experimentat înainte și nu l-am văzut nici pe alții experimentându-l – nici în filme și nici în realitate). Toate aceste gânduri par a fi instantanee – nu-mi ia timp să le gândesc, chiar dacă îmi ia timp să le scriu ori să le exprim după ce le-am gândit. Și pentru că am unele elemente în comun cu autorul articolului pe marginea căruia scriu, am putea să ne raportăm la știiințele creierului și să ne întrebăm dacă mă gândesc la un calcul matematic pentru că o anumită zonă a creierului s-a activat din punct de vedere electric ori zona respectivă a creierului s-a activat pentru că mă gândesc la calculul respectiv. Pentru că aici, dacă acceptăm perspectiva materialistă, se pare că orice ar fi gândurile, ele trebuie să apară consecutiv ori cauzat de procesele electice din creierele noastre (însă despre întrebările și dificultățile materialismului nu aș vrea să discutăm aici – totuși pentru cei care ar dori să exploreze acest subiect, puteți accesa două articole pe această temă: Poate exista o știință a gândurilor?, Materialismul și desființarea gândirii raționale). Referitor la gândurile lui Dumnezeu, nu există un dublu standard așa cum se sugerează. Suntem de acord că și gândurile au nevoie de o primă cauză, însă acest fapt nu ne conduce la concluzia că această primă cauză trebuie să fie cu necesitate un alt gând. Cel mai rezonabil este să ne gândim că această primă cauză este Dumnezeu, la fel cum primul gând pe care l-am gândit fiecare dintre noi nu a fost urmarea unui alt gând pe care l-am gândit înainte de primul (ceea ce ar fi absurd), ci noi suntem cei ce-l gândim. Și aici din nou se pare că autorul acuză teiștii de folosirea unui dublu standard, pe când el însuși folosește acest dublu standard. Pentru că în mod evident el trebuie să fie de acord cu faptul că primul gând pe care-l are o făptură umană nu poate fi și nu este cauzat de un alt gând, ci își are cauza în cel ce-l gândește (indiferent dacă este ori nu adevărat teismul). De ce atunci nu ar fi posibil acest lucru și în cazul lui Dumnezeu? De ce este nevoie să fie folosit un dublu standard în ceea ce privește acest aspect? De ce gândurile lui Dumnezeu trebuie să fie cauzate în mod necesar de alte gânduri, iar gândurile ateilor pot să-și aibă cauza pur și simplu în atei? Despre acuzația adusă teiștilor „Nu poți folosi un dublu standard, și anume pentru procesele mentale succesive din „scăfârlia” lui dumnezeu să nu fie nevoie de un prim moment sau o primă cauză, iar pentru univers să pretinzi că e nevoie de așa ceva.” teistul nu trebuie să plece (și nici nu pleacă) de la premisa că procesele mentale din mintea lui Dumnezeu nu au o primă cauză, pe când universul are nevoie de asta. Poziția teistă susține că atât procesele mentale din mintea lui Dumnezeu, cât și universul au o primă cauză: și această cauză este Dumnezeu (lucru care nu se potrivește deloc cu acuzația conform căreia teiștii susțin că gândurile lui Dumnezeu nu au nevoie de o primă cauză). Însă așa cum am arătat mai sus, dublul standard este folosit tocmai de către cei care lansează acuzația de folosire a dublului standard.
i) Citez:
A spune că universul a început să existe nu are sens dacă timpul este înțeles așa cum este înțeles la ora actuală de toți fizicienii respectabili de la Einstein încoace. Și anume, timpul nu este văzut dinamic, cum pare intuitiv, ci ca o altă dimensiune spațială, cea de a patra, care la fel ca și celelalte 3 dimensiuni nu are sens în afara universului. Timpul în sine există doar în măsura în care există universul, și întrebarea ce a fost înainte de univers își pierde sensul, la fel cum întrebarea ce este deasupra nu ar mai avea sens într-o lume plană, în 2 dimensiuni. De aceea se vorbește de spațiu-timp.
Apelul la „toți fizicienii respectabili de la Einstein încoace” este unul care are puțină relevanţă, din moment ce discuția vizavi de aspectul naturii timpului este o discuție filosofică. Proponentul teoriei avansate a fost J. M. E. McTaggart și această teorie poartă numele B-Theory of time. Pentru subiectul discuției de față, ar fi destul de nepotrivit să aduc contraargumente unei teorii pentru care nu a fost oferit niciun fel de argument. Este destul de clar că ocuparea unei astfel de poziții este convenabilă pentru că pare a ne scuti de întrebări și răspunsuri. Conform B-Theory of time timpul nu este real, el nu trece – și viitorul este la fel de real și „prezent” precum trecutul. Deocamdată consider că este de ajuns să susțin faptul că nu avem niciun motiv să renunțăm la ceea ce pare intuitiv adevărat din moment ce nu avem argumente care să arate că „ceea ce considerăm intuitiv adevărat este de fapt fals”. Și sigur, odată ce vor fi prezentate unele argumente pentru a susține ceea ce se afirmă, vom putea trece la o evaluare a lor (și eventual vom trece și la a avansa argumente pentru a arăta că ceea ce pare intuitiv adevărat, este adevărat).
j) Citez:
Deoarece atât cauzalitatea, cât și timpul, sunt noțiuni INTERIOARE universului, și care nu au sens în afara lui, expresii de genul universul a început să existe sau cauza universului este cutare sunt lipsite de sens. Universul în sine poate foarte bine să fie ATEMPORAL, la fel ca presupusul dumnezeu, și timpul se manifestă doar în interiorul său. Dacă ne imaginăm conținutul universului ca pe conținutul unui clip video, un personaj din interiorul clipului poate determina că universul său (clipul) a început acum 2 minute (unde prin 2 minute se înțelege timpul așa cum se vede din interiorul clipului). Însă acest lucru nu înseamnă că, de fapt, clipul există de două minute, acele două minute sunt o noțiune internă, clipul în sine poate fi atemporal sau etern.
Ceea ce am expus mai sus explică și din ce cauză fizicienii consideră că e perfect posibil ca Universul să aibă o vârstă definită (13,7 miliarde ani), dar … niciun început! Cei care nu pot nicicum înțelege această poziție, să se gândească la o falsă dilemă de tipul „Terra fie este infinită, fie are o margine”. Știm foarte bine că nu are o margine, dar nu este nici infinită.
În primul rând nu s-a oferit niciun fel de dovadă a faptului că timpul și cauzalitatea sunt noțiuni interioare universului – dacă am avea astfel de dovezi, toate teoriile care încearcă să evite „începutul” universului nu ar fi decât o încercare de a demonstra ceea ce știm deja. Referitor la univers însă, avem dovezi cosmologice suficiente pentru a arăta că el are un început – de fapt acesta a fost și motivul pentru care unii precum Einstein sau proponenții „stării staționare” s-au zbătut atât de mult pentru o alternativă. Încercările lui Hawking sunt recunoscute de el însuși ca fiind pur speculative și fără niciun suport experimental (acestea implică introducerea „timpului imaginar”). Expresia „fizicienii consideră” este una care pur și simplu dă impresia că există un curent general în cosmologie care oferă un suport pentru poziția înaintată de autorul articolului. Adevărul este însă că există fizicieni care nu pretind faptul că universul nu are un început ori că acest lucru ar fi posibil, iar cei care avansează astfel de teorii le recunosc la ora actuală ca fiind pur speculative și fără suport experimental (vezi Stephen Hawking – Scurtă istorie a timpului). Însă haideți să considerăm de dragul discuției această posibilitate. Faptul că un lucru este posibil și nu este susținut de dovezile experimentale, nu-i conferă vreo valoare argumentativă superioară unui lucru posibil și susținut de dovezile experimentale. Și mai ales, faptul că este posibil un anumit lucru nu are niciun rol în a arăta că vreuna din premisele argumentului Kalam este greșită: prin faptul că fizicienii ar considera că este posibil ca universul să nu aibă un început, dar să fie totuși finit, nu se poate demonstra nici că „nu orice are un început are o cauză” și nici că „universul nu are un început”. Astfel, chiar dacă ar fi adevărat ceea ce se susține în textul de mai sus, acest lucru este fără valoare argumentativă (nu ne spune nimic nici despre premise, nici despre concluzia argumentului Kalam) și prin urmare nu are relevanță pentru subiectul de față.
Concluzii finale
În primul rând, nu pretind că am răspuns exhaustiv la toate criticile aduse argumentului Kalam – însă consider că atât cât am răspuns este suficient pentru a arăta că aceste critici sunt nefondate și că în cele mai multe puncte se comite tocmai eroarea pe care autorul respectiv încearcă să o pună pe seama susținătorului argumentului Kalam. Apoi, din câte mi-am dat seama, autorul articolului pe care l-am abordat este suficient de onest intelectual pentru a recunoaște eventualele greșeli pe care le-a comis. Trebuie să recunosc de asemenea că autorul respectiv a preluat cele mai multe critici și le-a prezentat într-o formă, după cum el însuși susține, mai simplificată: „…aproape toate argumentele de mai jos au fost menționate deja de diverși gânditori, eu nu fac decât să încerc să le sistematizez și să le prezint într-o formă simplificată.”. Sigur, aici este posibil fie ca argumentele să fi fost eronate încă înainte de a fi fost preluate, fie ca el să nu le fi înțeles bine și să le fi denaturat într-o anumită măsură. În mod normal, mai simplificat, nu ar trebui să însemne „greșit”. În orice caz, și de oriunde ar fi fost preluate, argumentele cu pricina au fost demonstrate ca nefiind fondate: fie pe baza demonstrării falsității premiselor, fie pe baza faptului că au o formă invalidă.
Aug 05
SymeAltfel de stiri, Argumente ateiste, Argumente generale adevar, ateism, eroare, noul ateism
În primul rând, aș aduce în discuție faptul că noii ateiști nu sunt nici mai inteligenți, nici mai educați și nici mai iubitori de știință decât vechii ateiști. Argumentele lor nu sunt mai bune și nici modul în care raționează lucrurile nu este îmbunătățit. Noii ateiști pur și simplu pun accentul pe așa-zisele efecte nefaste ale religiei: ne aduc aminte de atacurile teroriste, de cruciade și de celebrul caz al lui Galileo. Nu voi încerca să le subțiez dosarul și nici să arăt că cea mai mare parte din critica lor este exagerată. Voi pleca pur și simplu de la premisa că toate faptele pe care le aduc ei în discuție, au avut loc tocmai în felul în care ei spun că au avut loc. Ba mai mult, dacă vreți, haideți să presupunem că au fost de două ori mai rele. Pentru că după ce trecem toate aceste fapte prezentate într-un mod atât de înflăcărat de unii atei prin filtrul rațiunii, tot trebuie să ne întrebăm ce legătură au acestea cu religia în sine, și în mod particular cu creștinismul. Care sunt implicațiile logice ale criticii ateiste? Duc ele oare la concluzia că creștinismul este fals? Duc ele la vreo concluzie logică precum „Dumnezeu nu există.”? Dacă da, atunci se pare că de ani de zile, ateii au uitat să ne prezinte legătura – de fapt încă nu și-au prezentat-o nici lor înșiși.
La modul serios, creștinismul nu a ucis niciun om. Oamenii au ucis oameni încă de la începutul istoriei. Și o concluzie curioasă este aceea că oamenii răi se folosesc de lucrurile bune sau cel mult neutre pentru a face rău. Procesul de la Nürnberg nu a avut ca inculpați armele și tancurile: inculpații au fost oameni în carne și oase. Un bărbat care-și agresează nevasta nu poate blestema alcoolul. Un cuțit bun este un cuțit care taie, și tocmai pentru că este un cuțit bun și te ascultă atunci când vrei să tai cu el, poate fi folosit în scopuri criminale. Nu poți da vina pe cuțit dacă un tâlhar l-a folosit la o tâlhărie. Aici vreau să atrag atenția asupra faptului că nu există o legătură logică între gradul de răutate al unei unelte și răul pe care cineva îl comite folosindu-se de ea. Cuțitele, filosofiile, medicamentele și religiile nu au voință proprie – ele „nu fac” lucruri, ci ele sunt folosite de noi pentru „a face” lucruri. Iar lucrurile „făcute” pot fi bune ori rele. Ateii însă trec cu vederea în mod voit aceste aspecte: ne vorbesc de victimele cruciadelor în termeni precum „victimele creștinismului”. Dar la fel am putea vorbi de victimele „cuțitului” fără a ne aștepta că de mâine cuțitele să fie respinse, interzise ori considerate ca fiind repulsive. Iar ideea asupra căreia ateiștii insistă este aceea că creștinismul este rău, creștinismul este problema. Însă a interzice o armă pentru ca potențialii criminali să nu o folosească, nu-i va opri să folosească altfel de arme. Poți protesta cât vrei împotriva cuțitului, atâta timp cât criminalul poate folosi în același scop, și chiar mai eficient, pistolul. Iar în cazul de față, chiar dacă creștinismul ar prescrie în mod explicit să ucidem oameni în mod nejustificat, acest lucru nu ar putea conduce în mod logic la concluzia că este fals. Agenda ateistă stă foarte prost la capitolul raționalitate în acest sens, iar cei care o pun în aplicare stau și mai prost. În primul rând, faptele prezentate – oricât ar fi de oribile – nu ne conduc la vreo concluzie logică în ce privește creștinismul. Pe baza lor nu putem spune nici că este rău, nici că este fals. Însă concluzia – la care, cu un grad ridicat de aparentă satisfacție intelectuală, ajung ateii tocmai aceasta este: creștinismul este rău, primitiv și fals. Când vine vorba de faptele ateismului (și aici mă aștept să-mi fie permisă expresia – din moment ce faptele comise de creștini sunt numite fapte ale creștinismului, de ce n-ar putea fi numite fapte ale ateismului tocmai faptele comise de atei) standardul se schimbă: ateismul nu este și nu poate conduce la astfel de fapte. Se pare că cei mai mari dictatori ai umanității au fost atei. Aici eu nu vreau să trag despre ateism concluziile pe care le trag ateii despre creștinism pornind de la fapte similare (nici nu cred că ar urma vreo concluzie logică pornind de la aceste fapte). Vreau doar să subliniez faptul că ateii aplică un dublu standard când abordează problema.
Odată, prezentarea faptelor respective nu conduce la o concluzie despre creștinism – sau cel puțin nu la concluzia că este rău și fals. Apoi se ignoră cu totul situațiile evidente și extrem de frecvente când oamenii se folosesc de lucruri bune pentru a-și atinge scopurile rele. În concluzie aș încheia cu un citat dintr-un articol anterior:
Una dintre încercările clasice de contestare a creştinismului face apel la renumitele cruciade şi nu numai, dar aproape orice găselniţă este avansată pe post de argument valid. Ateii şi toţi ceilalţi se află însă într-o mare groapă atunci când înaintează argumentul respectiv. În primul rând, pentru a combate o anumită poziţie este necesar să ştii ceva despre poziţia respectivă – iar acel ceva pe care vrei să-l combaţi din poziţia respectivă trebuie, dacă vrei ca argumentul să-ţi fie valid, să aparţină cu adevărat acelei poziţii. Este absurd să afirmi că părul nu poate face pere galbene pentru că există mere roşii. Ceea ce nu (re)cunosc ei despre creştinism e tocmai faptul că în sistemul de gândire numit creştinism nu există nicio bază reală pentru cruciade. Creştinismul a pornit de la Hristos care a schimbat odată şi pentru totdeauna ideea de eliminare a duşmanului cu cea de iubire a duşmanului. Cruciadele nu au pornit din principiul creştin de a-ţi iubi duşmanii, au pornit de cu totul altundeva. Faptul că există abuzări de un anumit sistem de gândire nu duce la infirmarea sistemului respectiv. Abuzurile indică ceva despre individul (sau indivizii) care este implicat, nu despre sistemul de care se abuzează. Nu există nicio justificare raţională pentru a afirma că pretenţiile creştinismului ca sistem de gândire sunt false pentru că au existat indivizi care se declarau adepţi ai creştinismului şi nu au fost consistenţi cu el. Astfel că avansarea cruciadelor ca argument, nu poate dovedi nimic despre creştinism – dar poate dovedi ceva despre oameni! Matematica (deşi e adevărată) nu devine falsă doar pentru că există matematicieni care fac greşeli de calcul şi nici ateismul (care e fals) nu devine fals doar pentru că adepţii săi se agaţă de argumente iraţionale precum cel legat de cruciade.
Older Entries
RSS
facebook
twitter
email
Dezbatere